Poveștile mele: Am nevoie să fiu singură (1)

Iubitul meu,

Am nevoie să fiu singură, întelegi ? Doar o vreme, doar cât să pot să respir din nou.

Cum să-ți explic ca să mă înțelegi cu adevărat? Simt nevoia să nu mai împart timpul cu nimeni, să mă ocup de mine însămi, să citesc cărțile pe care le amân de atâta timp, să stau de vorbă cu toamna, să las inspirația să-și facă de cap printre foile albe ale agendei pe care o amăgesc rar cu două-trei cuvinte... nu mai pot să fac toate astea aici, nu am spațiul și atmosfera necesare.

O să mă duc singură în munți, măcar pentru câteva zile. Pentru că mi-am pierdut culorile, am devenit una cu orașul ăsta gri, oamenii mi-au intoxicat sufletul și singurul mod să îmi revin este o cură de purificare la munte.

Mai ții minte vacanța de anul trecut? La pensiunea aia ascunsă de ochii lumii… Știu, știu a fost frumos în doi, romantic, de vis. Și traseele..., peisajele fantastice, eram rupți de tot, doar noi... Dar acum, ți-am zis… Nu mai pot altfel…

Da, daaa, știu că o să fie frig în perioada asta, dar pentru prima oară nu îmi pasă. Vreau să urmăresc traseul stropilor de ploaie pe geam. N-ai idee cât de liniștitior este. Vreau să simt umezeala din aer și frigul cum îmi străbat tot corpul, ca apoi să mă cuibăresc între perne la căldură, să beau un ceai fierbinte, să strâng la piept o carte. Deși nu știu dacă mă pot concentra la citit, nu acolo. Pentru că departe de tumultul zilnic, natura se cere citită, înțeleasă, iubită, mai mult ca orice. Sunt atâtea pagini nescrise acolo, în munți, trebuie doar să le acorzi timpul, atenția și afecțiunea cuvenite...

Oare chiar înțelegi?...

Îți amintești camera noastră? Eram înconjurați de păduri tăcute, dar care, dacă ar fi putut să vorbească, offf, câte ne-ar mai povesti, știi?...

...................................................

            Dragul meu,

            E atât de bine aici la pensiune, nu la fel de bine ca anul trecut, pentru că  nu ești tu... dar este exact cum mi-am dorit. Oare oamenii care ajung aici știu că cele mai bune facilități pe care ni le pune la dispoziție gazda sunt peisajele ca în basme, traseele de care nu mă pot sătura vreodată? Oare știu că pe lângă cele trei stele de confort li se mai adaugă alte miliarde de stele de pe cerul senin, ca bonus că au ales o locație atât de binecuvântată,  care vindecă boli sufletești și alină dureri de inimă?... Ar trebui să le spună cineva...

Deși mi-e tare dor de tine, nu sunt chiar atât de singură... Toamna mi-e vecină, aici, aproape de cer, mă simt îmbrățișată de o forță nevăzută. Nici nu aș putea să-ți explic ce simt când dau nas în nas cu munții împăduriți, atinși de magia în culori a lui octombrie. O să spui că e stupid, dar... mi-aș dori să pot îmbrățișa fiecare copac în parte, să pot lua cu mine și păstra toate frumusețile de aici. Nu-mi vor fi niciodată, dar niciodată de ajuns. Toamna mă hipnotizează cu măiestria ei, aș vrea să pot sta fără să clipesc. Am ajuns la concluzia că dacă ar fi să pierd vreodată un simț, măcar să nu fie vederea. Deși  știu că toate sunt la fel de importante...

Îți spun sincer că încep să găsesc ceea ce căutam. Stau în grădină, pe băncuța noastră preferată, și privesc cum cad frunzele, ca și gândurile mele pe foaie. Simt cum îmi curge inspirația prin vene. Este locul perfect pentru artă. Am făcut și câteva zeci de poze, am desenat. Este locul ideal  pentru a-mi rispi gândurile grele și a-mi potoli setea de natură, chiar dacă doar pentru scurt timp.

Știi, ieri am am fost la vechiul schit recomandat de gazdă, cel la care nu am reușit să ajungem data trecută. Nu pot să îți spun în cuvinte ce am simțit. Este un sentiment unic, divin, cum n-am mai experimentat niciodată... Am simțit o conexiune puternică de cum am intrat, am simțit cum mă cuprinde o liniște și o ușurare greu de descris. Am simțit cum o lumină necunoscută îmi invadează sufletul și mintea.

Am simțit că am dus până acolo poveri grele, de care nu știam cum voi putea vreodată scăpa... Iar când am plecat... parcă eram alt om. Ușoară ca un fulg, cu capul sus, cu speranțe noi, m-am îndreptat către pensiune și nu am putut adormi decât foarte târziu. Mi-a rămas gândul la ce am trăit acolo. Am lăsat pixul să alunece pe foaie,  vegheată de luna plină care nu avea somn, ca și mine...

Ai răbdare, iubitule. Nu vreau decât să mă pierd în munți o vreme. O să revin în brațele tale în câteva zile, pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Tu ești acasă...

Poveștile mele: Autoportret (1)

sursă foto

          Adela s-a reapucat de desenat cu câteva luni în urmă, după ce lâncezise câtiva ani făcând mai nimic, omorându-și timpul. Știa, și mai ales, simțea că se irosea, încă o zi, încă o săptămână, încă un an fără realizări, fără împliniri, fără să-și lase amprenta nicăieri. Ce viață mai era asta?

            Mulțumită de rezultat, puse bine noua creație și scoase o foaie nouă, gândindu-se la următorul portret. Privi coala albă pentru câteva clipe. Cum n-avea nicio altă idee se așeză pe scaunul ei, își trase oglinda cea mare aproape și se privi lung. Era același chip care îi surâdea adeseori cu seninătate, alteori era trist, sau obosit, în diminețile în care nu avea chef de nimic, când un vis mai anapoda îi tulburase dispoziția.

Totuși, timpul nu-și pusese aproape deloc amprenta pe acest chip de copilă încă naivă, idealistă, cu vise și speranțe mai vaste decât putea sufletul ei să cuprindă. Se mira adesea și se mirau și alții cum poate un trup micuț și drăgălaș de adolescentă să adăpostească un adult de 30 de ani. Era norocoasă, spuneau unii. Pentru că nu trebuia să depună eforturi de nici un fel să-și ascundă vârsta. Mai ales că și comportamentul o ajuta destul de mult, se gândi chicotind.

Adela avusese o copilărie normală pe de-o parte, cu toate că a bifat pe ici-pe colo diverse neajunsuri și greutăți. Pe de altă parte, la scurt timp după primii pași ai fi zis că va fi cel mai năzdrăvan copil, se cățăra pe mobila din casă apoi începuse să exploreze pomii din grădină, sub privirile disperate ale părinților.

Totuși, lucrurile s-au cam schimbat după câțiva ani, când a învățat să citească. Era o amintire dragă, acea perioadă în care a descoperit lumea cărților, unde își petrecea cea mai mare parte din zi, în timp ce toți copiii erau la joacă pe stradă. Era un eveniment când ieșea din casă sau din curte (îi plăcea să citească în grădină). Nu prea se simțea în largul ei acolo, printre copii, mai ales că unii se comportau inadecvat, iar ea se temea de ieșirile lor violente, chiar dacă de obicei nu era implicată în confilctele dintre ei.

Adela a fost un copil cam serios, destul de tăcut la școală și acasă. Era atât de prinsă în gânduri și idei, în lumi imaginare, printre personaje care îi erau mai aproape de suflet decât orice persoană reală. Nu-și dădea nici acum seama dacă asta a fost un lucru bun sau rău...

Asta nu însemna că nu se juca niciodată. Îi plăceau anumite jocuri, dar pentru că nu era o persoană populară, nu era foarte băgată în seamă și asta nu o deranja prea tare. Era încă de pe atunci prinsă în jocurile seriozității, ale planurilor de viitor, ale notelor mari și olimpiadelor, ale viselor mărețe. Nu avea timp de distracții puerile și parcă regreta asta acum. Ar fi vrut să copilărească mai mult atunci, să-și fi umplut sertarele trecutului cu mai multe amintiri poznașe, dar uite că nu a fost așa. Urzeala destinului?... sau Dumnezeu știe ce-o fi fost cu ea. Sau pur și simplu așa a fost să fie. 

Tot ce știe Adela în prezent este că arată ca la 15 ani încă (verdict dat de mulți cunoscuți) și și-a îmuiat destul de mult din simțul seriozității. În grupul ei restrâns de prieteni, în ultimii ani, prezența ei a devenit motivul principal de distracție copilărească, de râsete însoțite de dureri de burtă și trăsătura ei de bază este iscusința cu care face boacăne (neintenționate) aproape în fiecare zi, spre disperarea celor din jur.

Un lucru este cât se poate de clar: este timpul revanșei. O copilărie atât de serioasă nu poate să rămână nerăzbunată. Adela este conștientă că își cam trăiește viața cu susul în jos din  toate punctele de vedere.

Încearcă pe cât posibil să-și mențină simțul maturității, să facă compromisuri numai acolo unde este nevoie și să nu lase pe nimeni să profite de bunătatea și naivitatea ei, de sinceritatea și răbdarea ei. Pentru că nu vrea să se lase influențată de tendințele epocii în care trăiește, unde oamenii se prind în tot felul de jocuri murdare ca să își atingă scopurile.

Singurul joc căruia i s-a abandonat complet este cel al iubirii. A visat multă vreme momentul în care să se poată dedica trup și suflet trăirilor pe care le consideră cele mai importante în viață, să fie personajul principal al unei povești de iubire mai presus de cele din cărți. Partea cea mai frumoasă este că tocmai acesta nu este un joc. Este realitate, împlinire! 

           Adela oftă... Un oftat melancolic, în care a adunat atâtea amintiri deodată, un șirag lung, dar incomplet. Gândurile curg în valuri, mâna ei lucrează orbește și pe foaia albă liniile și cercurile se concretizează într-un autoportret mai degrabă spiritual. 

         Este chipul unei copile care a devenit adult parcă din întâmplare. O fetiță care a înaintat în vârstă și a făcut saltul inevitabil în vâltoarea maturității, dar a rămas puternic ancorată în copilărie...

Dimineţi cu iz de vacanţă (3)

Îmi place să mă trezesc înaintea tuturor dimineaţa. Mai ales în weekend. Să am puţin timp doar cu şi pentru mine, să scriu, să citesc, să nu vorbesc cu nimeni măcar pentru câteva minute, să fac abstracţie de zgomotul oamenilor şi maşinilor din stradă şi să înţeleg cât mai mult din ce se întâmplă în lumea fascinantă a necuvântătoarelor.

Este un mod de a-mi încărca bateriile, prin tăcerea dinaintea vorbelor, ce îmi permite să îmi ordonez un pic gândurile, să fac loc pentru creativitatea și inspirația după care tânjesc atât de mult și care mă vizitează cel mai adesea când mintea și inima plutesc în liniște și armonie...

Un weekend frumos şi răcoros vă doresc! :)

Obsesie de vară

Acum vreo două săptămâni, tocmai plecam de la un curs, pe la 9 seara. Eram epuizată fizic și psihic după o zi lungă și solicitantă.

Am ieșit fără nici un chef de drumul către casă. Când am pășit afară, m-a lovit pe neaşteptate! Instantaneu mi s-au reactivat toate simțurile și nivelul de energie mi-a crescut la maxim.

Parfumul mirific, magic, divin al florilor de tei m-a revigorat într-o clipă mai ales că plouase înainte și era cu atât mai intens încât mai că îmi venea să merg pe jos acasă, să nu pierd nici un moment din fascinanta senzație, să mă pierd într-o plimbare pe răcoare, ca într-o poezie de-a lui Eminescu...

Am tot menționat teii în ultimele mele postări de pe blog și facebook. Sunt obdedată, recunosc, și aș vrea ca parfumul lor să dureze tot anul. Cred că în orice stare m-aș afla, să-mi miroasă a flori de tei și îmi revin imediat.

Parfumul florilor de tei descrețește suflete îmbâcsite, alină doruri încă vii, umple goluri adânci și pagini rămase în pană de idei.

Sunt sigură că Raiul e plin de tei, bucurând spiritele ce cândva au tânjit să simtă veșnic parfumul lor puternic, nu doar două-trei săptămâni pe an.

Aș vrea să pot pune coerent pe foaie toate sentimentele și emoțiile profunde ce mă cuprind când trec pe lângă un șir de  tei în toată splendoarea lor. Dar nu pot, nu-mi iese. Anumite senzații se trăiesc la maxim, nu se pot pune în cuvinte... 

Așadar, dragii mei, ieșiți la plimbare, opriți-vă un minut, respirați adânc și veți înțelege despre ce vorbesc... în speranța că sunt tei peste tot și vă puteți bucura de ei :)

Dimineți cu iz de vacanță (2)

M-am trezit pe la 5.30. Oricât de mult m-am sucit şi învârtit, nu am reuşit să mai prind nici un minuţel din somnul după care încă tânjesc.

Întâmplarea face să locuim fix la stradă, unde se perindă maşini zi şi noapte, fără întrerupere. Dar nu cred că este singura cauză a insomniei de data asta.

Este vară, soarele se trezeşte foarte devreme, iar eu, fără să vreau, fac ochi odată cu el.

Cerul zâmbeşte senin, atât de albastru, mai că-ţi vine să-l îmbrăţişezi. În plus, este foarte mare zarvă în teii de sub fereastră. Vrăbiile, ca de obicei, care mai de care mai vesele, mai pline de viaţă, reuşesc să mă facă să le ascult cu drag şi dor, uitând pentru câteva minute de agitaţia citadină insuportabilă.

Teii umplu văzduhul cu parfumul lor fascinant, făcându-mă de fiecare dată să cred că sunt un dar divin pentru noi, oamenii, ce uităm adesea să ne mai bucurăm de micile lucruri ce fac viaţa cu adevărat frumoasă şi specială.

Pescăruşii de pe acoperişul blocului vecin cântă despre marea albastră, îndepărtată, pe care aştept cu nerăbdare s-o reîntâlnesc,

despre plaja cu nisip cald, călcat în picioare de tălpi fericite, 

despre valurile înspumate ce aduc sufletelor pace, linişte, magie,

despre briza ce se joacă prin părul fluturând liber ca păsările cerului...

În dimineaţa asta toate gândurile, toate sunetele, toate aromele vorbesc despre vacanţă la mare! :)

La mulți ani, copile! :)

Este ziua în care nu ai voie să nu-ți amintești de copilul abandonat ce zace ascuns în sufletul tău.

Este ziua în care îl vei lua de mână și vă veți bucura împreună de tot ce vă înconjoară: de florile parfumate, de soarele ce strălucește azi pentru voi, de albastrul cer senin.

Este ziua în care vei scoate amintiri din străfundul inimii și le vei mângâia cu nostalgie, cu grija unei mame care își alintă puiul ce doarme la pieptul ei.

Este ziua în care te vei scutura pentru o clipă de hainele grele ale neajunsurilor, problemelor și grijilor ca să repiri din nou încrezător în ziua ce tocmai a început.

Este ziua în care îți vei reînvia speranțele moarte și vei da contur unor vise demult ațipite, prăfuite, aruncate la întâmplare în podul cu vechituri.

Este ziua în care vei zâmbi mai mult și mai sincer tuturor și mai ales ție însuți... de dragul copilului ce ești încă, dar ai uitat...

La mulți ani, copile! Zâmbește! :)

Dimineți cu iz de vacanță (1)

Sâmbătă dimineața. 

Sunt trează de aproape o oră. El încă doarme și nu știe că va savura clătitele lui preferate la micul dejun: cu cremă de ciocolată și banane. Vom sorbi apoi împreună câte un cappuccino aromat și cremos și vom lua Bucureștiul la picior, așa cum obișnuim să facem de ani de zile, ținându-ne de mână și descoperind mereu câte ceva nou... numai bun de fotografiat. :) 

Am deschis larg fereastra de la bucătărie, să mă pot bucura de cerul albastru și fără nori, de verdele teilor ce se pregătesc să ne umple sufletele de parfum ceresc. 

Un vecin fumează foarte aproape. Nu îl văd, dar simt fumul de țigară ce probabil îi invadează plămânii, alături de o cafea proaspăt măcinată și preparată. 

Păsările ciripesc și vreau să cred că vor să mă invite afară, să profit alături de ele de soare, de căldura ce se tot lasă așteptată de câteva săptămâni bune, de flori și parcuri, singurele mici plăceri care îmi domolesc sufletul agitat într-un oraș atât de zgomotos. 

Se anunță o zi superbă! :)

Scrisoare către mama mea

Dragă mami,

Vorbim rar la telefon de când mi-am luat zborul de acasă, de vreo unșpe ani. De câteva ori pe săptămână ne auzim și ne povestim ce am mai făcut în cele câteva zile de când nu am mai vorbit.  Chiar și așa, ești mereu în gândul și în rugăciunile mele.

Îmi povestești despre rutina zilnică de acasă, despre ce ai mai făcut prin grădină, ce ai mai gătit, ce năzbâtii a mai făcut pisoiul, ce ai mai vorbit cu vecinii. Îmi spui ce telenovele noi au mai apărut și că oricum nu reușești să te uiți la prea multe episoade că ai mereu treabă. Așa mă simt și eu puțin din nou copil și parcă sunt acolo și te văd făcând toate astea.

De când te știu trebăluiești întruna, mereu ești ocupată cu ceva, atât de ocupată încât îți este greu să te oprești să te relaxezi, să te odinești în adevăratul sens al cuvântului. Și totuși mă bucur să aud mereu că ești bine, în ciuda multor neajunsuri care ți-au îngreunat uneori zilele de-a lungul timpului, și îi mulțumesc lui Dumnezeu că îți dă în continuare puterea să muncești, că ești pe picioare și ne aștepți mereu în poartă cu inima și brațele deschise.

Sunt momente când mă apucă nostalgia și îmi amintesc cum îmi făceai codițe împletite când eram mică și îmi puneai fundițe albe și roșii în păr. Tare mândră mai eram de codițele mele!
Îmi amintesc cum mă ajutai să scriu când învățasem să fac primele bastonașe, liniuțe și primele litere. Și mai ales îmi amintesc că mă ajutai să fac desene mult mai frumoase decât aș fi putut eu singură la vremea respectivă. Acum știu de unde am moștenit talentul și atracția pentru culori. :)

Îmi amintesc cât de mult te bucurai când îți aduceam toți trei buchete imense de flori de pădure. Și weekend-urile în care făceai diverse prăjituri delicioase, care inițial păreau multe, dar erau prea bune ca să reziste mai mult de o zi - două.

Îmi amintesc că ne luai mereu ceva bun când te duceai la cumpărături și de fiecare dată când te însoțeam, ne opream la o înghețată sau un suc la dozator... Ce vremuri...

Știu că te-am supărat uneori cu atitudinea mea, cu încăpățânarea mea, cu lipsa mea de răbdare și cu atâtea altele și de fiecare dată am regretat enorm de mult. Și ai trecut de fiecare dară cu vederea, m-ai iertat și m-ai iubit la fel în continuare, așa cum face orice mamă... Și pentru asta îți mulțumesc.

Îți mulțumesc că m-ai învățat să citesc înainte de a merge la școală, m-ai învățat să fiu un om cu bun-simț și respect, să îi ajut pe ceilalți, să mă bucur de micile lucruri din jurul meu (o floare, un animăluț, un fluture etc.).

Îți mulțumesc că ai fost mereu preocupată de educația noastră, că ai fost prezentă la toate ședințele cu părinții și la toate serbările de Crăciun și de final de an, că ne-ai cumpărat multe cărți pe care le-am citit și răscitit toată copilăria.
 
Îți mulțumesc că mereu ai făcut tot ce ai putut ca să nu ne lipsească nimic, că mereu găsești prin casă toate lucrurile pe care noi le pierdem (nu știu ce magie mai e și asta :)))), că pur și simplu exiști și că ești mama noastră!

Îți mulțumesc dragă mami, pentru tot ce ai făcut pentru noi și pentru tot ce faci în continuare chiar dacă poate noi nu am reușit să facem suficient de multe ca să te răsplătim... 

Mă rog ca Dumnezeu să te țină lângă noi mulți și buni ani de acum înainte, să te bucuri și de nepoții care vor veni într-o bună zi și să fii mereu acolo, să ne aștepți în pragul casei unde ne simțim din nou copii acasă!

Te iubesc, mami!


(citeşte aici scrisoarea către tatăl meu)

Cartofi noi la cuptor

Cartoful este una dintre legumele mele preferate. Iar acum că este sezonul celor noi, am pregătit ceva simplu și rapid, așa cum îi șade bine gospodinei moderne... și grăbite :D

Am găsit doar medii, nu din aceia mici, i-am asortat cu ce mai aveam prin bucătărie și i-am pus la cuptor. Pot fi folosiți ca și garnitură la fripturi sau pot fi serviți ca atare. Eu am preferat să mă bucur de aroma lor simplă de data asta.

Ce am folosit:  

800 gr de cartofi noi medii
4 fire de usturoi verde
4 fire de ceapă verde
doi căței de usuturoi
oregano uscat
rozmarin proaspăt și uscat
o ceșcuță de roșii cherry (am folosit cherry de la saramură, că tot aveam un borcan de la ai mei, pus peste iarnă)
sare, piper după gust
5 linguri de ulei (de preferat de măsline)
câteva fire de mărar


Cum am procedat:

Am spălat bine cartofii, fără să îi curăț de coajă.
Am tocat mărunt verdeața, am zdrobit cățeii de usturoi și am amestecat cu sarea, piperul, condimentele și uleiul. Am uns cartofii bine cu acest amestec și am i-am pus într-un vas de sticlă.

Am adăugat și roșiile cherry, am acoperit cu folie de staniol și am dat la cuptor circa 30 de minute în totall la 200 °C. Pentru cartofii mai mici, merg și 20 de minute.
I-am verificat după 15 minute și i-am întors pe partea cealaltă, lăsându-i tot acoperiți.

După cele 30 de minute, i-am descoperit și i-am mai lăsat încă 7 minute la foc mare să se rumenească.

I-am scos de la cuptor, am mai presărat puțin mărar și i-am servit cu salată verde.

Spor și poftă bună vă doresc! :)

Plăcintă cu brânză sărată și verdeață

Am descoperit de curând o brânză veche de vacă, foarte-foarte sărată. Este sfărâmicioasă și merge de minune cu roșii, de preferat roșii adevărate, gustoase, aromate, nu cu plasticurile din supermarket.

Pentru că am cumpărat foarte multă, mai mult de un kilogram, și am avut și ouă de casă, am zis să folosesc o parte din ea și la o plăcintă cu verdeață, pentru că tot este sezonul potrivit.

Recomand rețeta de mai jos pentru că este simplă, rapidă și cu un gust nemaipomenit!

Ce am folosit:

un pachet de foi subțiri de plăcintă Linco
400 gr de brânză sărată (de vacă, de oaie, după preferințe)
6 fire de ceapă verde
2 fire de usturoi verde
un mănunchi de mărar
6 ouă de casă
ulei pentru uns tava
hârtie de copt

Cum am procedat:

Într-o tavă rotundă cu margine detașabilă, am pus hârtie de copt pe care am uns-o bine cu ulei.
Am așezat foile una câte una, în cruce.
Am pus brânza sfărâmată într-un bol, împreună cu ouăle bătute, verdețurile tocate mărunt și le-am amestecat bine.

Compoziția obținută am pus-o peste foile de plăcintă pe care le-am împăturit deasupra și am dat la cuptor (180 °C) aproximativ 22 minute până ce plăcinta s-a rumenit, ca în fotografii. Se poate lăsa câteva minute mai mult dacă testăm cu scobitoarea si nu iese curată încă.

Nu am mai pus sare pentru că brânza era deja foarte sărată.

Am servit plăcinta călduță și a fost un deliciu, exact cum m-am așteptat! :)

Spor și poftă bună!

Ziua dorului

Mi-e dor de paginile cărţilor în care mă pierdeam adesea, în casa părintească, de lumea basmelor şi a poveştilor din care uneori aveam impresia că fac parte...

Mi-e dor de zilele lungi de vară în care umblam desculţi prin curte, nepăsându-ne de arşiţa de care doar cei mari se plângeau...

Mi-e dor de gerul iernii când petreceam ore întregi la săniuş şi intram în casă doar pentru câteva minute din când în când să ne încălzim mâinile la plita ce dogorea nestingherită...

Mi-e dor de lungile plimbări prin pădure, când culegeam mai multe flori decât puteam strânge într-o mână doar ca să-i facem mamei o bucurie...

Mi-e dor de cozonacii grăsuni făcuţi de bunica, frământaţi o veşnicie, ca la carte, cu arome îmbietoare, ce aşteptau aliniaţi să fie degustaţi de Crăciun sau de Paşte...

Mi-e dor de liniştea feerică de acasă, de magia pădurii cu foşnete şi susure cristaline, refugiu chiar şi pentru cele mai zbuciumate suflete...

Mi-e dor de ciripitul liniştitor al păsărilor după furtună, sfios, melodios, care îmbie la tăcere, la introspecţie, la visare cu inima larg deschisă...

Mi-e dor de culesul fructelor parfumate din grădină, activitate la care participam cu mic, cu mare, de voie, de nevoie, dar care avea farmecul ei pe care îl retrăiesc acum cu nostalgie...

Mi-e dor de zilele ploioase şi friguroase de toamnă, în care mă culcuşeam cu o carte în mână la gura sobei şi mă contopeam cu personajele a căror poveste o trăiam ca și cum ar fi fost a mea...

Mi-e dor sa văd mai des oameni senini, zâmbitori, luminoşi, oameni care îşi amintesc să fie oameni, să se bucure de o floare, de un cer senin, de râsetul unui copil, de un câine jucăuş, de un pom înflorit, de o ploaie răcoroasă de vară, de VIAŢĂ!...

Şi mai ales... mi-e dor de sufletul senin ce-am fost cândva, sufletul luminos care nu se lăsase copleşit încă de nori tulburi, nu simţise încă amărăciunea lumii care încearcă să înghită orice urmă de frumos şi de bine, nu fusese contaminat încă de maliţiozitatea necruţătoare a celor din jur...

Mi-e dor să fiu din nou copil...