Showing posts with label Jurnal de sarcină. Show all posts
Showing posts with label Jurnal de sarcină. Show all posts

Sunday, October 15, 2017

Jurnal de sarcină (6)

Sâmbãtã, 14 octombrie, 21.30

Este o oră la care mi-ar plăcea să fie linişte totală, să îmi aud gândurile şi să simt cum propria-mi tăcere pluteşte în aer.

Dar cineva vorbeşte prea tare la telefon într-o cameră alăturată, câinii latră pe stradă, iar maşinile trec necontenit, spulberând orice iluzie de seară fără zgomot.

Bebe se mişcă, se întinde tot mai mult şi mai des, loveşte cu picioruşele care sunt pe zi ce trece mai puternice şi mă face să zâmbesc şi să mă relaxez cu fiecare mişcare. El şi E., tăticul lui, sunt liniştea mea pe orice vreme, în orice moment al zilei sau al nopţii.

Niciodată până acum bebe nu mi-a provocat insomnii sau nu m-a trezit cu mişcările lui. În schimb, când mă trezesc de una singură ca să merg la baie, ceea ce se întâmplă foarte des, stau pur şi simplu să îi simt fiecare lovitură, fiecare mişcare, să mă bucur cât mai mult de burtica asta drăgălaşă şi haioasă.

Mă amuză, mă fascinează şi mă emoţionează în acelaşi timp. Iar gândul că mai sunt doar în jur de trei săptămâni, mă face să visez iar şi iar la cum va fi totul după momentul zero.
Dacă mi-e teamă? Hmm, normal, de naşterea în sine, de durere, de cum o să decurgă totul, dar sunt încrezătoare că totul o să fie bine pentru bebe şi pentru mine, mai ales atâta timp cât E. va fi acolo lângă noi.


Că veni vorba de naştere, am citit nenumărate articole de specialitate pentru a mă pregăti măcar teoretic pentru ce urmează în ziua cea mare. Şi mi-am dat seama că, aproape ca în orice alegeri, şi în cazul ăsta, s-au format grupuri care susţin că numai cele care nasc natural şi cele care alăptează (şi cât mai mult) sunt "mame adevărate". Tare m-am amuzat! Mi se pare stupid că există persoane care gândesc aşa. Şi mi se pare trist că sunt mame care au născut prin cezariană şi care simt nevoia să se justifice în faţa celorlalte. Mi se pare chiar imatur că sunt mame care se cred superioare celor care au născut prin cezariană sau care nu alăptează.

Cu ce drept şi cu ce logică mai ales? Indiferent de cum naşti, indiferent de cum îţi hrăneşti bebele, fie din motive medicale, fie că aşa doreşti, nimeni nu are dreptul să te judece. Fiecare dintre noi avem dreptul să ne asumăm propriile alegeri, fără teama că va veni cineva "mai priceput" să ne arate cu degetul. Atâta timp cât îţi îngrijeşti copilul, îi dăruieşti afecţiune şi iubire, îl creşti frumos şi sănătos, eşti clar o mamă bună.

Şi da, femeile nasc natural dintotdeauna, deci aşa e normal, teoretic. Şi e sănătos să îţi alăptezi copilul cât mai mult. Însă cel mai sănătos şi normal este ca fiecare să îşi vadă de treaba lui, să nu mai arunce în stânga şi-n dreapta comentarii răutăcioase şi să nu judece ceea ce nu cunoaşte şi nu înţelege.

Cât mă priveşte pe mine, am ales să nasc natural şi să alăptez pentru că aşa mi se pare firesc pentru situaţia mea. Iar acestea sunt doar alegerile mele, cel puţin în momentul de faţă când ambele variante par posibile din punct de vedere medical. Dacă voi reuşi sau nu, rămâne de văzut. Indiferent cum va fi, tot ce mă interesează este ca puiul şi cu mine să fim sănătoşi la final. Restul sunt detalii.😇


Saturday, October 7, 2017

Scrisoare către puiul de om

Puiul nostru scump, 
 
Cât de lungă părea la început călătoria asta de nouă luni până te vom vedea pentru prima oară... Dar a mai rămas doar o lună şi mă întreb unde a zburat timpul aşa repede.

Eşti încă foarte mic pentru lumea asta prea mare, aşa că te roagă mami şi tati să nu te grăbeşti încă, să mai stai la mami în burtică astea câteva săptămâni ca să te faci mare şi să ai, sperăm noi, un start bun în viaţă. :)
Apoi o să ai tot timpul să vezi lumea, să o cunoşti, cu bune şi rele, să te bucuri de tot ce cuprinde ea şi poate chiar să o faci un pic mai bună, mai frumoasă, mai luminoasă.

Oricum va fi lumea ta, aş vrea să ştii că lumea noastră este infinit mai bună, mai plină de soare, de magie şi de culoare de când tu faci parte din ea.
Deja ne trec prin minte un milion de gânduri despre cum o să fii şi cum o să fie viaţa noastră când vom fi trei, din clipa când te vom ţine pentru prima oară în braţe. Ne întrebăm ce culoare o să aibă părul tău, ochişorii şi cât de dolofan o să fii, dacă o să dormi mult şi frumos ca tati, sau dacă o să fii un insomniac ca mami, dacă o să-ţi placă să papi orice ca noi sau o să fii mofturos.

Deja tati abia aşteaptă să mergeţi împreună la pescuit, să te înveţe să mergi cu bicicleta, să îţi aducă ceva bun când vine de la muncă. Iar mami se gândeşte la câte poveşti o să-ţi citească, la cum o să te înveţe să colorezi şi să desenezi. Şi mai ales, abia aşteaptă să te ţină în braţe, să se bucure din plin de cei doar câţiva anişori, poate unul, poate doi, în care vei încăpea în braţele ei, până ce vei creşte mare-mare şi vei începe să zburzi prin lume, să te caţeri, să explorezi totul în jurul tău.
 
 
Ştiu c-o să-mi fie tare-tare dor de cum mă loveşti cu picioruşele tale scumpe în burtică, de cum sughiţi, de cum te linişteşti când îmi auzi vocea şi cum salţi de bucurie când îi auzi vocea şi simţi pupicii lui tati. Dar te aşteptăm cu mari emoţii pentru că ştim că fericirea noastră va atinge un alt nivel odată cu venirea ta pe lume. 
 
Mai ştiu că din clipa aceea, voi avea un gol în burtică, dar sufletul şi braţele îmi vor fi pline de atât de multă iubire, încât nu-mi voi putea dori nimic mai mult! 😍
 
 

Saturday, September 23, 2017

Jurnal de sarcină (5)

Nu m-am gândit vreodată că o să vină o perioadă în care voi fi extenuată tot timpul, că o să mă simt greoaie la fiecare pas, că o să merg ca o băbuţă - un baston îmi mai lipseşte - din cauza durerii de mijloc, că o să mă îngraş 15 kg, aproape toate depuse în zona abdomenului (de la 50 la 65 kg), că nu o să-mi mai găsesc locul în pat din cauza burticii şi din cauza senzaţiei că nu pot respira bine oricum aş sta la orizontală, încercând să dorm, că o să aştept cu sufletul la gură toamna răcoroasă ca să scăpăm de căldurile infernale ce mi-au mâncat somnul în multe nopţi, noi neavând aer condţionat unde locuim (uff!), că o să mă trezesc din două în două ore ca să merg la baie, trezitul ăsta făcând noaptea şi mai lungă şi greu de suportat, că o să transpir fluvii întregi după fiecare gură de apă pe care o beau, că o să-mi fie foame aproape mereu.

Nu m-am gândit, dar iată că le-am texperimentat pe toate în ultimele două luni şi încă fac parte din viaţa mea de graviduţă.🤰

Şi cu toate astea, fiecare mic sau mare neajuns, fiecare stare de rău păleşte de fiecare dată când bebe loveşte, când se întinde, când îl simt sughiţând, când îmi strâmbă burtica aşa cum ştie el mai bine, când reacţionează la mângâieri, la vocea mea şi a lui tati, când mă împunge atât de puternic încât aproape doare. Când îmi imaginez numai feţişoara lui, mânuţele şi picioruşele grăsune, burtica pufoasă, momentele în care îl voi ţine în braţe şi va dormi la pieptul meu, când îmi imaginez toate astea şi multe altele, îmi dau seama că nu pot decât să mă bucur în continuare de cele câteva săptămâni de sarcină care au mai rămas pentru că trec imediat şi va începe marea schimbare.

Mă gândeam uneori cum nu-mi place în general ca oamenii să fie dependenţi de mine şi nici să depind de oameni. Şi va veni această mică fiinţă fragilă şi neajutorată, bucăţică ruptă din inima mea, care m-a cucerit complet încă de când era doar un amalgam de celule şi care va face ca dependenţa mea de el şi a lui de mine să fie cel mai frumos lucru din lume! 🍼


Saturday, September 9, 2017

Jurnal de sarcină (4)

De-a lungul anilor, când mai vorbeam cu E. despre copii, mereu ziceam că eu aş vrea să avem fetiţă, iar el, normal, băiat.

Acum şapte luni, când a apărut bebe în peisaj, am ştiut amândoi că ne dorim ca bebele să fie sănătos, mai presus de orice.

Am aflat între timp că o să fie băieţel şi abia aşteptăm să îl avem! Niciodată nu m-am rugat mai mult pentru ceva ca acum, când tot ce îmi doresc de la viaţă este ca el să fie sănătos. Şi dacă se poate, să se nască la termen, iar noi să fim bine pentru el, ca să-l creştem şi să ne bucurăm de o viaţă nouă de familie.

Din ziua în care am văzut a doua liniuţă roz pe testul de sarcină, lucrurile au început să se schimbe uşor-uşor, de la priorităţi până la modul în care percepeam ceea ce înseamnă să fii părinte.

Am început să citesc forumuri încă din primele săptămâni şi rău am făcut. Erau destul de multe mămici care povesteau experienţele lor nefericite din primul trimestru de sarcină şi asta mă întrista până la lacrimi. Şi mai mult, mă îngrozea gândul că ceva s-ar putea întâmpla cu bobiţa noastră de iubire. Am decis să nu mai citesc nimic de genul acesta pentru că îmi făceau tare rău. M-am limitat la articole de specialitate şi la o carte pe care mi-am cumpărat-o pentru a avea un plus de informaţie la îndemână, să o pot răsfoi ori de câte ori simţeam nevoia.

Au început să apară noi temeri. Oare o să decurgă ok sarcina? Oare o să nasc la termen? Oare o să ne descurcăm ca părinţi? Oare o să facem faţă unei asemenea schimbări majore? Oare o să fiu o mamă bună? Tot felul de gânduri şi întrebări fără răspuns pe care, cu timpul, am învăţat să le izgonesc din minte şi să mă bucur de fiecare moment din această frumoasă perioadă, să iau totul exact aşa cum vine, pas cu pas.

Aşa au mai trecut încă o zi, încă o săptămână, încă o lună, toate cu bine până acum. De la fiecare ecografie plecam mai cu capul în nori decât oricând pentru că ne vedeam iubirea şi mai aflam câte ceva despre el. Şi abia o aşteptam pe următoarea.

Am învăţat, printre altele, că, în ciuda micilor neplăceri (greţuri, ameţeli, oboseală), este un privilegiu enorm pentru o femeie să îşi poarte copilul în pântece, să simţi cum o altă viaţă creşte, se dezvoltă şi prinde contur în propria fiinţă. Este şi o responsabilitate atât de mare, dar una atât de preţioasă, încât merită orice stare de rău sau orice durere din lume. Am ajuns să gândesc că poate să mă doară orice, dacă e nevoie, să-mi fie rău, dacă e nevoie. Atâta timp cât el este bine, suport orice. Absolut orice.

Am început să simt primele mişcări ale puiului prin săptămâna 16, pe 21 mai. Eram la cinema cu E. Ne uitam la The Fate of the Furious, un film de acţiune, cu maşini, urmăriri, adrenalină etc. Am simţit la un moment dat nişte fluturări diafane "în stomac" şi mi-am dat seama aproape imediat că e el! A fost o senzaţie specială, mai ales pentru sufletul meu, care pierduse pentru câteva minute şirul acţiunii din film. Ceva mult mai important avea loc în acelaşi timp. Şi tot atunci mi-am zis, în glumă, că sigur e băieţel pentru că îi place filmul ăsta cu maşini, ca şi tăticului lui.

Acum deja se mişcă foarte mult şi îmi "remodelează" burtica de zeci de ori pe zi. Îl simt cum sughite uneori şi mă amuză foarte tare. Abia aştept să pupăcesc tălpiţele alea dulci si pufoase care "îmi dau să zac" exact la ficat, undeva în partea dreaptă. 😅

O să-mi fie atât de dor de "împunsăturile" lui in burtică, dar de o mie de ori mai mult abia aştept să îl strâng în braţe, să am grijă de el şi să îi ofer toată iubirea din lume! 💙




Thursday, August 10, 2017

Jurnal de sarcină (3)


Sarcina este acea perioadă amuzantă din viața unei femei:
- când de la o săptămână la alta, hainele nu te mai cuprind

-  când faci ordine în șifonier, nu pentru că trebuie, ci pentru că speri să mai găsești ceva care îți vine încă, dar te consolezi cu gândul că mai mult de trei sferturi dintre haine te așteaptă cuminți să le porți după naștere

- când începi să sforăi, deși nu făceai așa ceva de obicei și îți trezești uneori soțul cu acest sunet "cristalin"

- când nu poţi rezista tentaţiei şi-ţi cumperi câteva haine pe care le poţi purta abia vara următoare

- când, dacă mănânci ceva în picioare și-ți mai cade ceva în timp ce duci la gură, acel ceva nu mai cade pe jos, pe lângă abdomenul cândva plat, ci aterizează direct pe burtică, mai exact pe bluza/ rochia proaspat spălată și îmbrăcată

- și preferata mea, când trebuie să urc trepte (de exemplu la metrou, unde nu sunt scări rulante), îmi vine în minte de fiecare dată replica lui Joey din "Friends": "You are my Everest!". Aici  scena, pentru cine nu o știe. Practic, urcatul scărilor este o aventură pentru mine. Mă opresc la fiecare rând de trepte să-mi trag sufletul vreo jumătate de minut iar la capăt, deja sunt extenuată. 😛

Monday, August 7, 2017

Jurnal de sarcină (2)

Poză cu bebe la 5 luni
Mai avem foarte puţin până la marea întîlnire (cum trece timpul!), dar aş vrea să povestesc un pic de pe vremea când bebe era încă mic-mititel.😄

Primele trei luni au fost o perioadă cu greţuri şi pofte de dimineaţa până seara. Nu ştiu cine a inventat expresia "greţuri matinale" că la mine ţineau cam toată ziua, cam la orice mâncam. Doar o singură dată mi-a fost foarte rău, în rest, am avut stări suportabile de greaţă, în general, însă combinate cu somnolenţa duceau la momente în care eram mai morocănoasă decât o zi pustie de noiembrie. 

Totuşi, nu am avut nici pofte extraterestre la miezul nopţii. Mâncam cu poftă cam orice îmi plăcea, dar deja la a treia degustare, alimentul respectiv ajungea pe lista neagră a ceea ce hotăram că nu voi mai mânca în viaţa mea. 

Câteva dintre mâncărurile pe care nu le mai suportam deloc: piure de urizici, salată verde, mai ales cu oţet balsamic, brânză de capră, cremă de brânză de orice fel, cereale,  cartofi prăjiţi, orice mâncare cu ceapă, salată de vinete etc. Au fost mult mai multe, aşa multe încât îmi era teamă că foarte curând nu voi mai avea deloc opţiuni. 

Acum, după atâta timp, mânânc orice, fără probleme. Nu mai există nicio listă neagră şi stomacul meu e fericit. :)

Au fost zile întregi când mă gândeam doar la mâncare de dimineaţa până seara, trecând cu o viteză halucinantă de la poftă la greaţă şi invers. Şi culmea, îmi veneau în minte prea des toate chestiile de care nu voiam să mai aud şi care îmi făceau rău numai când mă gândeam la ele.

Au fost câteva săptămâni cu gusturi ciudate, ba amărui, ba dulceag, ba metalizat, ba o combinaţie din toate astea, încât mereu mai ronţăaim câte ceva doar-doar să mai scap câteva minute de ele. Am început cu cel amărui. Găteam o fasole cu afumătură şi la final, când am gustat din ea, nu înţelegeam ce condiment am pus prea mult încât a ieşit aşa ciudată la gust. Mi-a luat câteva zile să mă prind că aproape tot ce mâncam avea un gust ciudat şi m-am liniştit când mi.am dat seama că e normal pentru sarcină, deşi nu toate graviduţele trec prin asta.

Tot în materie de alimentaţie, eu care nu mâncam cine ştie ce pâine de fel, am început să triplez porţia, pentru că aveam arsuri la aproape orice mâncam şi pâinea îmi era cumva un fel de pansament gastric. Aşa nu am mai avut probleme.

O poftă mai nebună un pic a fost cea de ardei copt în oţet, Aşa de nebună, încât am visat într-o noapte cum îmi puneam să mănânc porţii uriaşe de ardei copt, roşu şi galben. 

Nu ştiu dacă bebe ştia în perioada cu greţuri că suntem în postul Paştelui, dar nu prea i-a plăcut cărniţa. Poate şi pentru că eu nu mănânc prea multă carne de fel, dar i-au plăcut un pic mai mult dulciurile. Asta sigur a luat de la tăticul lui. 😛

Ştiam şi ce trebuie să fac pentru a nu mai avea greţuri, dar de la teorie la practică e cale cam lungă, mai ales cu o persoană foarte pofticioasă ca mine, care devenise şi mofturoasă pe deasupra.

Ce ajută pentru a atenua greţurile (cel puţin în cazul meu a funcţionat de cele mai multe ori):
- să mănânc încet, fără grabă, mestecând foarte bine 
- să mănânc porţii mici, de mai multe ori pe zi
- să mănânc atunci când mi se face foame, să nu aştept să fiu lihnită pentru că tendinţa era de a mânca foarte repede, fără să mai țin cont de regulile de mai sus.

Pe la patru luni şi un pic, am început să fac un lucru despre care citisem, dar nu credeam că poate să mi se întâmple pentru că nici în mod normal nu făceam asta. Ei bine, spre surprinderea mea şi a lui E. care m-a auzit şi m-a anunţat amuzat, am început să sforăi. 💤😂 Sper să nu continue şi după naştere, dar cum se zice, asta să fie problema. Dacă bebe este sănătos, nimic nu mai contează.

Iată, am ajuns la şase luni fix şi cu ajutorul Celui de Sus, totul va merge bine până la nouă, iar micile neplăceri vor fi doar amintiri neînsemnate pe lângă marea bucurie ce ne aşteaptă! 🍼😍



Saturday, July 15, 2017

Jurnal de sarcină (1)

Dintr-o iubire mare-mare de tot a luat naştere o bobiţă de iubire mică-mică de tot. O bobiţă care a fost mai întâi a doua linie roz pe un test de sarcină, nici aia foarte bine conturată. Nici n-am ieşit bine din baie, că deja a apărut. I-am arătat imediat lui E. care aştepta rezultatul cu sufletul la gură, mai ceva ca mine.

Când am văzut că e pozitiv, ne-au trecut pe amândoi fiori calzi de emoţie, de entuziasm, de bucurie, de iubire, dar şi un pic de teamă pentru că ştiam că acea linie mititică ne va aduce cea mai frumoasă şi mare schimbare din viaţa noastră. Am fost şi  surprinşi pentru că, deşi speram la acea liniuţă, nu ne aşteptam să se întâmple atât de repede.

Ne uitam unul la altul cu un zâmbet larg şi tâmp pe buze. Orice am avut de făcut în ziua aia a fost aureolat cu o stare de plutire, de fericire, de beţie dulce şi sentimentul profund de împlinire.

Nu anunţasem pe nimeni încă până peste două zile când am fost la medic să ne confirme că totul este în regulă şi că testul nu  minţea.

La ecografie, am văzut că bobiţa chiar era o bobiţă. Una mică ce avea să crească şi care era iubită încă dinainte să apară. Un sufleţel cât un bob de sare pulsa acolo în întuneric şi mi-am dat seama în clipa aia că inima mea migrase din piept în burtică şi se făcea mare. Urma să prindă contur, iar peste nouă luni să o ţin în braţe. În noiembrie anul acesta, mai exact, dacă nu se va grăbi să vină mai devreme pe lume :)

Peste încă o săptămână, am fost la o altă ecografie şi am auzit inima bobiţei bătând. Mai să ne ia cu leşin de emoţie. Noroc că stăteam întinsă, dar E. nu. :))) Aşa ceva nu am mai trăit şi simţit până atunci. Micuţul bob începuse să prindă formă şi noi nu mai puteam de dragul lui.

Acum, după cinci luni şi jumătate de sarcină, mai avem atâtea de povestit. 💓