Showing posts with label Jurnal de sarcină. Show all posts
Showing posts with label Jurnal de sarcină. Show all posts

Saturday, September 9, 2017

Jurnal de sarcină (4)

De-a lungul anilor, când mai vorbeam cu E. despre copii, mereu ziceam că eu aş vrea să avem fetiţă, iar el, normal, băiat.

Acum şapte luni, când a apărut bebe în peisaj, am ştiut amândoi că ne dorim ca bebele să fie sănătos, mai presus de orice.

Am aflat între timp că o să fie băieţel şi abia aşteptăm să îl avem! Niciodată nu m-am rugat mai mult pentru ceva ca acum, când tot ce îmi doresc de la viaţă este ca el să fie sănătos. Şi dacă se poate, să se nască la termen, iar noi să fim bine pentru el, ca să-l creştem şi să ne bucurăm de o viaţă nouă de familie.

Din ziua în care am văzut a doua liniuţă roz pe testul de sarcină, lucrurile au început să se schimbe uşor-uşor, de la priorităţi până la modul în care percepeam ceea ce înseamnă să fii părinte.

Am început să citesc forumuri încă din primele săptămâni şi rău am făcut. Erau destul de multe mămici care povesteau experienţele lor nefericite din primul trimestru de sarcină şi asta mă întrista până la lacrimi. Şi mai mult, mă îngrozea gândul că ceva s-ar putea întâmpla cu bobiţa noastră de iubire. Am decis să nu mai citesc nimic de genul acesta pentru că îmi făceau tare rău. M-am limitat la articole de specialitate şi la o carte pe care mi-am cumpărat-o pentru a avea un plus de informaţie la îndemână, să o pot răsfoi ori de câte ori simţeam nevoia.

Au început să apară noi temeri. Oare o să decurgă ok sarcina? Oare o să nasc la termen? Oare o să ne descurcăm ca părinţi? Oare o să facem faţă unei asemenea schimbări majore? Oare o să fiu o mamă bună? Tot felul de gânduri şi întrebări fără răspuns pe care, cu timpul, am învăţat să le izgonesc din minte şi să mă bucur de fiecare moment din această frumoasă perioadă, să iau totul exact aşa cum vine, pas cu pas.

Aşa au mai trecut încă o zi, încă o săptămână, încă o lună, toate cu bine până acum. De la fiecare ecografie plecam mai cu capul în nori decât oricând pentru că ne vedeam iubirea şi mai aflam câte ceva despre el. Şi abia o aşteptam pe următoarea.

Am învăţat, printre altele, că, în ciuda micilor neplăceri (greţuri, ameţeli, oboseală), este un privilegiu enorm pentru o femeie să îşi poarte copilul în pântece, să simţi cum o altă viaţă creşte, se dezvoltă şi prinde contur în propria fiinţă. Este şi o responsabilitate atât de mare, dar una atât de preţioasă, încât merită orice stare de rău sau orice durere din lume. Am ajuns să gândesc că poate să mă doară orice, dacă e nevoie, să-mi fie rău, dacă e nevoie. Atâta timp cât el este bine, suport orice. Absolut orice.

Am început să simt primele mişcări ale puiului prin săptămâna 16, pe 21 mai. Eram la cinema cu E. Ne uitam la The Fate of the Furious, un film de acţiune, cu maşini, urmăriri, adrenalină etc. Am simţit la un moment dat nişte fluturări diafane "în stomac" şi mi-am dat seama aproape imediat că e el! A fost o senzaţie specială, mai ales pentru sufletul meu, care pierduse pentru câteva minute şirul acţiunii din film. Ceva mult mai important avea loc în acelaşi timp. Şi tot atunci mi-am zis, în glumă, că sigur e băieţel pentru că îi place filmul ăsta cu maşini, ca şi tăticului lui.

Acum deja se mişcă foarte mult şi îmi "remodelează" burtica de zeci de ori pe zi. Îl simt cum sughite uneori şi mă amuză foarte tare. Abia aştept să pupăcesc tălpiţele alea dulci si pufoase care "îmi dau să zac" exact la ficat, undeva în partea dreaptă. 😅

O să-mi fie atât de dor de "împunsăturile" lui in burtică, dar de o mie de ori mai mult abia aştept să îl strâng în braţe, să am grijă de el şi să îi ofer toată iubirea din lume! 💙




Thursday, August 10, 2017

Jurnal de sarcină (3)


Sarcina este acea perioadă amuzantă din viața unei femei:
- când de la o săptămână la alta, hainele nu te mai cuprind

-  când faci ordine în șifonier, nu pentru că trebuie, ci pentru că speri să mai găsești ceva care îți vine încă, dar te consolezi cu gândul că mai mult de trei sferturi dintre haine te așteaptă cuminți să le porți după naștere

- când începi să sforăi, deși nu făceai așa ceva de obicei și îți trezești uneori soțul cu acest sunet "cristalin"

- când nu poţi rezista tentaţiei şi-ţi cumperi câteva haine pe care le poţi purta abia vara următoare

- când, dacă mănânci ceva în picioare și-ți mai cade ceva în timp ce duci la gură, acel ceva nu mai cade pe jos, pe lângă abdomenul cândva plat, ci aterizează direct pe burtică, mai exact pe bluza/ rochia proaspat spălată și îmbrăcată

- și preferata mea, când trebuie să urc trepte (de exemplu la metrou, unde nu sunt scări rulante), îmi vine în minte de fiecare dată replica lui Joey din "Friends": "You are my Everest!". Aici  scena, pentru cine nu o știe. Practic, urcatul scărilor este o aventură pentru mine. Mă opresc la fiecare rând de trepte să-mi trag sufletul vreo jumătate de minut iar la capăt, deja sunt extenuată. 😛

Monday, August 7, 2017

Jurnal de sarcină (2)

Poză cu bebe la 5 luni
Mai avem foarte puţin până la marea întîlnire (cum trece timpul!), dar aş vrea să povestesc un pic de pe vremea când bebe era încă mic-mititel.😄

Primele trei luni au fost o perioadă cu greţuri şi pofte de dimineaţa până seara. Nu ştiu cine a inventat expresia "greţuri matinale" că la mine ţineau cam toată ziua, cam la orice mâncam. Doar o singură dată mi-a fost foarte rău, în rest, am avut stări suportabile de greaţă, în general, însă combinate cu somnolenţa duceau la momente în care eram mai morocănoasă decât o zi pustie de noiembrie. 

Totuşi, nu am avut nici pofte extraterestre la miezul nopţii. Mâncam cu poftă cam orice îmi plăcea, dar deja la a treia degustare, alimentul respectiv ajungea pe lista neagră a ceea ce hotăram că nu voi mai mânca în viaţa mea. 

Câteva dintre mâncărurile pe care nu le mai suportam deloc: piure de urizici, salată verde, mai ales cu oţet balsamic, brânză de capră, cremă de brânză de orice fel, cereale,  cartofi prăjiţi, orice mâncare cu ceapă, salată de vinete etc. Au fost mult mai multe, aşa multe încât îmi era teamă că foarte curând nu voi mai avea deloc opţiuni. 

Acum, după atâta timp, mânânc orice, fără probleme. Nu mai există nicio listă neagră şi stomacul meu e fericit. :)

Au fost zile întregi când mă gândeam doar la mâncare de dimineaţa până seara, trecând cu o viteză halucinantă de la poftă la greaţă şi invers. Şi culmea, îmi veneau în minte prea des toate chestiile de care nu voiam să mai aud şi care îmi făceau rău numai când mă gândeam la ele.

Au fost câteva săptămâni cu gusturi ciudate, ba amărui, ba dulceag, ba metalizat, ba o combinaţie din toate astea, încât mereu mai ronţăaim câte ceva doar-doar să mai scap câteva minute de ele. Am început cu cel amărui. Găteam o fasole cu afumătură şi la final, când am gustat din ea, nu înţelegeam ce condiment am pus prea mult încât a ieşit aşa ciudată la gust. Mi-a luat câteva zile să mă prind că aproape tot ce mâncam avea un gust ciudat şi m-am liniştit când mi.am dat seama că e normal pentru sarcină, deşi nu toate graviduţele trec prin asta.

Tot în materie de alimentaţie, eu care nu mâncam cine ştie ce pâine de fel, am început să triplez porţia, pentru că aveam arsuri la aproape orice mâncam şi pâinea îmi era cumva un fel de pansament gastric. Aşa nu am mai avut probleme.

O poftă mai nebună un pic a fost cea de ardei copt în oţet, Aşa de nebună, încât am visat într-o noapte cum îmi puneam să mănânc porţii uriaşe de ardei copt, roşu şi galben. 

Nu ştiu dacă bebe ştia în perioada cu greţuri că suntem în postul Paştelui, dar nu prea i-a plăcut cărniţa. Poate şi pentru că eu nu mănânc prea multă carne de fel, dar i-au plăcut un pic mai mult dulciurile. Asta sigur a luat de la tăticul lui. 😛

Ştiam şi ce trebuie să fac pentru a nu mai avea greţuri, dar de la teorie la practică e cale cam lungă, mai ales cu o persoană foarte pofticioasă ca mine, care devenise şi mofturoasă pe deasupra.

Ce ajută pentru a atenua greţurile (cel puţin în cazul meu a funcţionat de cele mai multe ori):
- să mănânc încet, fără grabă, mestecând foarte bine 
- să mănânc porţii mici, de mai multe ori pe zi
- să mănânc atunci când mi se face foame, să nu aştept să fiu lihnită pentru că tendinţa era de a mânca foarte repede, fără să mai țin cont de regulile de mai sus.

Pe la patru luni şi un pic, am început să fac un lucru despre care citisem, dar nu credeam că poate să mi se întâmple pentru că nici în mod normal nu făceam asta. Ei bine, spre surprinderea mea şi a lui E. care m-a auzit şi m-a anunţat amuzat, am început să sforăi. 💤😂 Sper să nu continue şi după naştere, dar cum se zice, asta să fie problema. Dacă bebe este sănătos, nimic nu mai contează.

Iată, am ajuns la şase luni fix şi cu ajutorul Celui de Sus, totul va merge bine până la nouă, iar micile neplăceri vor fi doar amintiri neînsemnate pe lângă marea bucurie ce ne aşteaptă! 🍼😍



Saturday, July 15, 2017

Jurnal de sarcină (1)

Dintr-o iubire mare-mare de tot a luat naştere o bobiţă de iubire mică-mică de tot. O bobiţă care a fost mai întâi a doua linie roz pe un test de sarcină, nici aia foarte bine conturată. Nici n-am ieşit bine din baie, că deja a apărut. I-am arătat imediat lui E. care aştepta rezultatul cu sufletul la gură, mai ceva ca mine.

Când am văzut că e pozitiv, ne-au trecut pe amândoi fiori calzi de emoţie, de entuziasm, de bucurie, de iubire, dar şi un pic de teamă pentru că ştiam că acea linie mititică ne va aduce cea mai frumoasă şi mare schimbare din viaţa noastră. Am fost şi  surprinşi pentru că, deşi speram la acea liniuţă, nu ne aşteptam să se întâmple atât de repede.

Ne uitam unul la altul cu un zâmbet larg şi tâmp pe buze. Orice am avut de făcut în ziua aia a fost aureolat cu o stare de plutire, de fericire, de beţie dulce şi sentimentul profund de împlinire.

Nu anunţasem pe nimeni încă până peste două zile când am fost la medic să ne confirme că totul este în regulă şi că testul nu  minţea.

La ecografie, am văzut că bobiţa chiar era o bobiţă. Una mică ce avea să crească şi care era iubită încă dinainte să apară. Un sufleţel cât un bob de sare pulsa acolo în întuneric şi mi-am dat seama în clipa aia că inima mea migrase din piept în burtică şi se făcea mare. Urma să prindă contur, iar peste nouă luni să o ţin în braţe. În noiembrie anul acesta, mai exact, dacă nu se va grăbi să vină mai devreme pe lume :)

Peste încă o săptămână, am fost la o altă ecografie şi am auzit inima bobiţei bătând. Mai să ne ia cu leşin de emoţie. Noroc că stăteam întinsă, dar E. nu. :))) Aşa ceva nu am mai trăit şi simţit până atunci. Micuţul bob începuse să prindă formă şi noi nu mai puteam de dragul lui.

Acum, după cinci luni şi jumătate de sarcină, mai avem atâtea de povestit. 💓