Iubitul
meu,
Am
nevoie să fiu singură, întelegi ? Doar o vreme, doar cât să pot să respir din
nou.
Cum
să-ți explic ca să mă înțelegi
cu adevărat? Simt nevoia să nu mai împart timpul cu nimeni, să mă ocup de mine însămi,
să citesc cărțile pe care le amân de atâta timp, să stau de vorbă cu toamna, să
las inspirația să-și facă de cap printre foile albe ale agendei pe care o
amăgesc rar cu două-trei cuvinte... nu mai pot să fac toate astea aici, nu am
spațiul și atmosfera necesare.
O să mă duc singură în munți, măcar pentru câteva zile.
Pentru că mi-am pierdut culorile, am devenit una cu orașul ăsta gri, oamenii
mi-au intoxicat sufletul și singurul mod să îmi revin este o cură de
purificare la munte.
Mai ții minte vacanța de anul trecut? La pensiunea aia
ascunsă de ochii lumii… Știu, știu a fost frumos în doi, romantic, de vis. Și
traseele..., peisajele fantastice, eram rupți de tot, doar noi... Dar acum,
ți-am zis… Nu mai pot altfel…
Da, daaa, știu că o
să fie frig în perioada asta, dar pentru prima oară nu îmi pasă. Vreau să
urmăresc traseul stropilor de ploaie pe geam. N-ai idee cât de liniștitior
este. Vreau să simt umezeala din aer și frigul cum îmi străbat tot corpul, ca
apoi să mă cuibăresc între perne la căldură, să beau un ceai fierbinte, să
strâng la piept o carte. Deși nu știu dacă mă pot concentra la citit, nu acolo.
Pentru că departe de tumultul zilnic, natura se cere citită, înțeleasă, iubită,
mai mult ca orice. Sunt atâtea pagini nescrise acolo, în munți, trebuie doar să
le acorzi timpul, atenția și afecțiunea cuvenite...
Oare
chiar înțelegi?...
Îți
amintești camera noastră? Eram înconjurați de păduri tăcute, dar care, dacă ar
fi putut să vorbească, offf, câte ne-ar mai povesti, știi?...
...................................................
Dragul meu,
E atât de bine aici la
pensiune, nu la fel de bine ca anul trecut, pentru că nu ești tu... dar este exact cum mi-am dorit. Oare oamenii care ajung aici știu că cele mai bune facilități pe
care ni le pune la dispoziție gazda sunt peisajele ca în basme, traseele de
care nu mă pot sătura vreodată? Oare știu că pe lângă cele trei stele de
confort li se mai adaugă alte miliarde de stele de pe cerul senin, ca bonus că
au ales o locație atât de binecuvântată,
care vindecă boli sufletești și alină dureri de inimă?... Ar trebui să
le spună cineva...
Deși mi-e tare dor de tine, nu sunt chiar atât de
singură... Toamna mi-e vecină, aici, aproape de cer, mă simt îmbrățișată de o
forță nevăzută. Nici nu aș putea să-ți explic ce simt când dau nas în nas cu
munții împăduriți, atinși de magia în culori a lui octombrie. O să spui că e
stupid, dar... mi-aș dori să pot îmbrățișa fiecare copac în parte, să pot lua
cu mine și păstra toate frumusețile de aici. Nu-mi vor fi niciodată, dar
niciodată de ajuns. Toamna mă hipnotizează cu măiestria ei, aș vrea să pot sta
fără să clipesc. Am ajuns la concluzia că dacă ar fi să pierd vreodată un simț,
măcar să nu fie vederea. Deși știu că toate sunt la fel de importante...
Îți spun sincer că încep să găsesc ceea ce căutam. Stau
în grădină, pe băncuța noastră preferată, și privesc cum cad frunzele, ca și
gândurile mele pe foaie. Simt cum îmi curge inspirația prin vene. Este locul
perfect pentru artă. Am făcut și câteva zeci de poze, am desenat. Este locul ideal
pentru a-mi rispi gândurile grele și
a-mi potoli setea de natură, chiar dacă doar pentru scurt timp.
Știi,
ieri am am fost la vechiul schit recomandat de gazdă, cel la care nu am reușit să ajungem data trecută. Nu pot să îți
spun în cuvinte ce am simțit. Este un sentiment unic, divin, cum n-am mai experimentat niciodată... Am
simțit o conexiune puternică de cum am intrat, am simțit cum mă cuprinde o
liniște și o ușurare greu de descris. Am simțit cum o lumină necunoscută îmi
invadează sufletul și mintea.
Am
simțit că am dus până acolo poveri grele, de care nu știam cum voi putea
vreodată scăpa... Iar când am plecat... parcă eram alt om. Ușoară ca un fulg,
cu capul sus, cu speranțe noi, m-am îndreptat către pensiune și nu am putut adormi
decât foarte târziu. Mi-a rămas gândul la ce am trăit acolo. Am lăsat pixul să
alunece pe foaie, vegheată de luna plină
care nu avea somn, ca și mine...
Ai
răbdare, iubitule. Nu vreau decât să mă pierd în munți o vreme. O să revin în
brațele tale în câteva zile, pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Tu ești
acasă...
:)
ReplyDelete