Doruri neştiute, nespuse, nescrise...

           Unii oameni mor de boli sau de bătrânețe. Alții mor de prea mult dor. Pentru că...știți?... Prea mult dor ucide suflete...

           Însă, când ești din nou binecuvântat cu toate persoanele, lucrurile, locurile după care ai tânjit mult timp, sufletul ți se vindecă frumos, la fel ca florile din ghivece, ofilite cândva, dar restaurate de o mână iubitoare de natură.

Mi-a fost dor să pot scrie pagini întregi, să-mi golesc sufletul printre rânduri, fără nesuferitele blocaje provocate de stresul cotidian, de muncă, de mediul citadin halucinant.   

Mi-a fost dor să mă trezesc aproape în același timp cu soarele, să îmi dăruiască mie primul mănunchi blajin de raze.

Mi-a fost dor să mă confund cu florile, în grădină, să primesc vizitele fluturilor pe la amiezi, să simt vântul jucându-mi-se în păr, să-mi umplu ochii și sufletul de prea mult soare, de prea mult cer.

Mi-a fost dor să ascult pașii toamnei foșnind prin iarbă... aproape... departe... Să o aud trecându-și mâna cu sfială printre crengile copacilor, pictând pe rând fiecare frunză, pregătindu-și fără grabă minunatul covor în culori fascinante.

Mi-a fost dor să-mi reîntâlnesc măcar pentru o clipă copilăria, demult apusă, demult ferecată în trecutul basmelor pline de magie, al iubirilor închipuite, al vacanțelor de vară petrecute la bunicii ninși de vreme.

Mi-a fost dor de copilăria ce se odihnește între pereți de sticlă, alături de Albă-ca-Zăpada și piticii ei fideli.

Mi-a fost dor de mugetul și de tălăngile vacilor sunând a melancolie pură, a tristețe presărată cu zâmbete ivite printre lacrimi, pe fața arămie a toamnei.

Mi-a fost dor de croncănitul ciorilor, neinterpelat de vacarmul urban, vestind sosirea zilelor scurte și a nopților brumate.

Mi-a fost dor să privesc de la fereastră cum ploaia își revarsă rochia în falduri reci, interminabile.

Mi-a fost dor să simt căderea frunzelor uscate, cu foșnet de suflet bătrân și resemnat.

               

Mi-a fost dor de liniște, de tăcerea mea, de oameni care știu să împartă tăceri blajine în locul trăncănelii cotidiene, de liniștea asurzitoare a nopților, când adorm imediat, cu sufletul oxigenat din abundență de aerul pur al pădurii.

Mi-a fost dor să privesc cum se întâmplă minuni sub ochii mei, dimineața devreme: bobocii mângâiați de fire de rouă, ridicându-și obrajii în culori către soare.

Mi-a fost dor de foșnetul străvechi al pădurii, căreia simt că îi aparțin. Sau îmi aparține. Nici nu mai știu...

Mi-a fost dor să stau la taclale cu părinții mei dragi, să trebăluiesc cot la cot cu ei, să mâncăm împreună după o zi de muncă prin curte, prin grădină, prin bucătărie.

               

            Mi-a fost dor să simt sub tălpi uliţa copilăriei, cu iarba pârjolită de arşiţă.

            Mi-a fost dor de mirosul de fân cosit, uscat, încă împrăştiat ca o mantie, pe pajişti, prin grădini.

            Mi-a fost dor să trag în piept, cât mai adânc, aerul rece din serile de vară, în care numai luna şi stelele îmi stăpânesc sufletul.

            Mi-a fost dor de vinetele coapte pe soba cu lemne din curte, de mirosul lor ce se îngână cu adierea tomantică a vântului.

            Mi-a fost dor de mireasma regală a reginei nopții, ce învăluie serile în parfum de amintiri și poezie.

            Mi-a fost dor de porumbul copt pe jar, seara târziu, pe foc molcom în curte.

            Mi-a fost dor să nu aud mai mult de o mașină pe minut trecând departe în drum, în loc de calvarul sonor perpetuu ce îmi chinuie urechile zilnic “la oraș”.

            Mi-a fost dor de florile, fuctele și legumele din grădină, care cresc printre raze de soare și ploi deopotrivă.

            Mi-a fost dor să ascult fermecată, înainte de culcare, corurile feerice ale greierilor și orchestrele neobosite ale broaștelor de pe gârlă.

Mi-a fost dor de pregătirile de iarnă, de culesul fructelor și legumelor, de prepararea dulceților, zacuștilor, zarzavatului, murăturilor și a multor altor bunătăți, sub marca neprețuită “Acasă”.

Mi-a fost dor să citesc pe trepte, în grădină sau să visez pur și simplu cu ochii deschiși, privind cerul, florile, via, brazii.

Mi-a fost dor de cartofii prăjiți cu gust aparte, nemaintâlnit decât la mama acasă.

Mi-a fost dor de fumul și dogoarea focului făcut cu lemne, în sobe vechi de pământ.

Mi-a fost dor să țin în poală o mâță pufoasă, blândă, cuminte, cu motoraș în stare perfectă de funcționare, ce alină singurătatea din alte lumi.

Mi-a fost dor de locuri unde omul, încă prieten bun cu natura, nu alterează liniștea cu sunetele, uneori enervante, ale tehnologiei.

Mi-a fost dor să culeg cu mâna mea fructe și legume proaspete din grădină, după ce au fost atinse de mâna darnică a verii.

Mi-a fost dor de dealurile ce înconjoară micul oraș de provincie, care îmi eliberează sufletul. Regatul meu din copilărie!

Mi-a fost dor de ritualul simplu al găinilor care beau apă și apoi privesc în sus, mulțumind lui Dumnezeu, cum zice o vorbă din bătrâni.

Mi-a fost dor de cei câțiva pomi bătrâni care au rezistat trecerii anilor, rodind neîncetat și fiind sursă neprețuită de umbră în zilele când soarele se arată în toată splendoarea lui.

Mi-a fost dor să mă coc la soare, în curte, odată cu fructele.

Mi-a fost dor să simt cum se îngână vara cu toamna la sfârșit de august, cum se completează, cum se întrec, cum își etalează fiecare pe rând și în același timp mantiile fermecătoare.